Sâmbăta de dinaintea Intrării Domnului în Ierusalim este cunoscută, în tradiția creștină, drept Sâmbăta lui Lazăr. Ea are o așezare aparte în rânduiala Bisericii: este ultima zi în care se mai fac pomeniri de obște pentru cei adormiți, acestea urmând a fi reluate după Săptămâna Luminată. Prin aceasta, Biserica ne amintește că ne aflăm la hotarul dintre post și praznic, dintre umbra mormântului și lumina Învierii.
Sâmbăta lui Lazăr este un praznic care se continuă firesc cu Duminica Floriilor. În această zi săvârșim Sfânta Liturghie și pomenirea mică a celor adormiți (trisaghionul), ca un semn că moartea nu mai este ultimul cuvânt. Învierea lui Lazăr deschide, de fapt, drumul Intrării Domnului în Ierusalim: fără această minune, nu ar fi existat nici entuziasmul mulțimilor, nici strigarea „Osana!”. De aceea, aceste două zile alcătuiesc un singur praznic, o singură mărturisire: Hristos este Domnul vieții.
Învierea dreptului Lazăr, cel mort de patru zile, a avut loc în Betania, sat așezat pe versantul de răsărit al Muntelui Măslinilor, la aproximativ 3 km de Ierusalim. Aici, nu de puține ori, Domnul Iisus Hristos poposea în casa lui Lazăr și a surorilor sale, Marta și Maria, pentru că erau oameni primitori, iubitori de oaspeți și cu inimă deschisă către Dumnezeu. În acest cadru de apropiere și prietenie se descoperă și mai limpede minunea: Hristos nu înviază un străin, ci pe un prieten iubit. Evenimentul este relatat pe larg de Sfântul Evanghelist Ioan (Ioan 11, 1-45).
Minunea aceasta nu este doar o arătare a puterii lui Hristos asupra morții, ci și o vestire a propriei Sale Învieri. Dacă Domnul ridică din morți pe cel ajuns deja la stricăciune, cu atât mai mult arată că El este Stăpânul vieții și al morții. De aceea, Învierea lui Lazăr este o preînchipuire a învierii celei de obște de la a doua venire a lui Hristos: atunci, trupurile vor învia duhovnicește, adică slăvite și nesupuse stricăciunii; pe când Lazăr a fost readus la viață în același trup muritor, și de aceea a murit din nou.
Unul dintre cele mai scurte, dar și dintre cele mai adânci versete ale Scripturii se află chiar în acest episod: „Și a lăcrimat Iisus” (Ioan 11, 35). În aceste puține cuvinte se descoperă taina frumuseții dumnezeiesc-omenești a Mântuitorului: El nu este indiferent la durerea noastră, nu privește de departe suferința omului, ci o poartă întru Sine cu adevărată milă.
Mulți dintre cei care au văzut această minune au crezut în Iisus; alții însă au mers și au spus fariseilor ce se întâmplase. Din acea zi, ura împotriva Lui s-a întețit, iar hotărârea de a-L omorî s-a făcut tot mai apăsată. Aici se vede limpede că același eveniment care naște credință în unii, trezește împietrire în alții. Nu minunea lipsește, ci inima omului. Iar puțin mai târziu, Iuda Iscarioteanul va merge pe ascuns la cei ce căutau să-L prindă pe Hristos, cerând cei 30 de arginți, și astfel se va deschide drumul către Pătimirea Domnului.
În Tipicul cel Mare al Sfântului Sava, cartea care așază cu rânduială viața liturgică a Bisericii, se arată că în Sâmbăta lui Lazăr masa este una de post, dar cu o anumită ușurare: legume cu untdelemn și, unde este obiceiul și există binecuvântare, și icre de pește, ca semn al apropierii praznicului Floriilor, al Intrării Domnului în Ierusalim. Totuși, nici aici nu trebuie să ne oprim doar la regula alimentară. Mai important este să ne întrebăm, cu folos duhovnicesc, dacă în aceste patruzeci de zile am postit cu adevărat, adică cu dor de Învierea lui Hristos și de Cer, sau doar „am mâncat de post”.
În unele locuri, gospodinele creștine pregătesc și „plăcinta lui Lazăr”, din făină integrală, modelată în chip simbolic, ca un trup înfășurat în fâșii de aluat, amintind de Lazăr ieșind din mormânt, legat în giulgiuri (cf. Ioan 11, 44). Aceasta este umplută fie cu ciuperci și măsline, fie, după obicei, cu brânză dulce, și este împărțită celor nevoiași și celor din biserică.
Un astfel de gest nu își are valoarea în el însuși, ca simplă tradiție, ci în credința vie care îl însoțește și îl luminează. Căci spune Sfânta Scriptură: „credința, dacă nu are fapte, este moartă în ea însăși” (Iacov 2, 17), iar „credința lucrează prin dragoste” (Galateni 5, 6).
Prin învierea prietenului Lazăr, Hristos nu arată doar o minune, ci vestește Evanghelia în chip viu: El îl cheamă pe Lazăr afară din mormânt, ca să intre El Însuși în moarte pentru noi. Este o tainică „schimbare de locuri”: Lazăr este scos din întuneric, iar Hristos Se așază de bunăvoie pe drumul Crucii.
Nu noi ne ridicăm spre viață prin puterile noastre, ci Hristos coboară în moartea noastră ca să ne ridice. De aceea, credința noastră se sprijină pe făgăduința Lui: „Eu sunt Învierea și Viața” (Ioan 11, 25). Cine se încrede în El are deja începutul vieții veșnice.
Între Învierea lui Lazăr și Învierea Domnului există o legătură vie: una este semnul, cealaltă este plinirea. Iar noi suntem chemați nu doar să privim această minune, ci să o trăim prin credință și bucurie, rugându-ne ca și noi să ne auzim numele la învierea cea de obște, chemați de glasul Domnului, și să fim socotiți prieteni ai Lui și, împreună cu sfinții, părtași ai vieții celei fără de sfârșit.
✒️ Vintilă Rafael – Paraclisul Universitar „Întâmpinarea Domnului” – Rectorat, Pitești
📣 Proiect cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Calinic Argeșeanul, prin Sectorul Cultural și Comunicații Media și Sectorul Învățământ și Activități cu Tineretul – Arhiepiscopia Argeșului și Muscelului.
Sursa: https://curier.ro/2026/04/04/lazare-vino-afara-chemarea-pe-nume-la-viata/