Este intitulat, incitant, „Un hobby cu flăcări. Album filumenic” (312 pagini de format mare – coperta este reluată alături), dar are sub titlu adăugirea „Un album de colecţie împletit cu istoria unui banal obiect, care a contribuit la evoluţia civilizaţiei umane”. Iar autorul este un filumenist de cursă lungă, câmpulungeanul Nicolae-Alexandru Mihăilă, printre altele, preşedintele Asociaţiei Pensionarilor „Seniorul” din Câmpulung, sub egida căreia apare trimestrial revista „de informare, cultură, istorie, viaţă şi atitudine civică” „Pensionarul muscelean”.
Termenul filumenie nu apare în dicţionarele curente, apare în DEX online, dar fără definiţie, la fel se întâmplă cu termenul filumenist. Mărturisesc că ştiam cuvântul de pe urmă încă din ultimii ani ai mileniului trecut, când, în contextul scrierii cărţii „Teoria chibritului. 234,5 probleme logico-distractive” (Editura Tehnică, Bucureşti, 1999), am ajuns la fabrica de chibrituri din Bucureşti – se numea deja S.C. Chibro S.A. – care a produs o serie tematică de cutii, având pe ele probleme din carte, dar „Teoria chibritului a fost ultima serie de cutii de chibrituri de carton fabricată la Bucureşti, după care fabrica şi-a sistat activitatea în iarna anului 1999, fără a mai reuşi să păşească în mileniul trei” (pag. 135 în album) – presupun că nu logica i-a făcut probleme fabricii…
La pagina 18 găsim ceea ce nu aflăm din dicţionare: filumenia numeşte arta/ pasiunea de a colecţiona cutii de chibrituri, „sub toate formele şi dimensiunile, etichetele de pe cutii, fişele de cutii”, iar filumenist este colecţionarul respectiv. „Cuvântul filumenie provine din grecescul philos = iubitor şi din latinescul lumen, adică lumină.” Colecţionarea de lumină, chibritul fiind un reprezentant… Aparent derizoriu obiect, de luat în glumă, dar, de acord cu inscripţia de pe copertă, ne-ar fi greu să ne imaginăm evoluţia civilizaţiei umane în absenţa beţişorului cu fosfor la un capăt.
Revin la album. Admirabil, surprinzător (pentru un neiniţiat în universul colecţiilor şi colecţionarilor), enciclopedic (o spune pe coperta a patra şi Claudiu-Ion Neagoe), bogat nu numai în informaţii, ci şi în imagini. Un album despre o colecţie, a autorului, dar şi un album care este el însuşi o piesă de colecţie. Răsfoit în fugă arată ca un clasor filatelic, cu enorm de multe fotografii de cutii de chibrituri, din toată lumea, pe care apar imagini, toate color!, dintre cele mai variate şi mai expresive, căci cutiile de chibrituri erau suporturi perfecte pentru publicitate, se subliniază undeva în lucrare. Chibriturile sunt prezentate în sine, ca tehnologie, dar şi ca istorie, încadrate între vechile amnar şi cremene şi modernele brichete. O muncă de o viaţă probabil, pentru că este detaliată istoria (fabricării) chibriturilor în zeci de ţări, din multe dintre ale autorul având exemplare în colecţie (Suedia, Statele Unite, Cehia, Italia, Franţa, Marea Britanie, Belgia, Japonia, China, Spania, URSS, Austria, Grecia, Germania, Elveţia, Ungaria, Polonia, Belarus, Olanda, Cipru şi încă altele), incluzând, desigur, România, căreia i se dedică un capitol separat. Ştiaţi, de pildă, că s-au produs chibrituri pentru export sau pentru destinaţii „speciale”, cum ar fi Casa Regală şi Preşedinţia României, sau că au existat şi „tombole”, cutii de chibrituri care conţineau un chibrit special (producea o flacără roşie), care aducea un premiu celui care avea norocul să fi cumpărat aşa ceva? Spre final sunt prezentate muzee ale chibriturilor din mai multe ţări, asociaţii şi cluburi de filumenie, folosirea chibriturilor în arta plastică, pentru machete (monumente, construcţii, nave) – şi se încheie totul cu „Balada Chibritului” de George Topîrceanu.
O lume „fosforescentă”, puţin cunoscută, dar fascinantă, spre care dl Nicolae-Alexandru Mihăilă ne cheamă convingător, entuziast, competent.
Sursa: https://argesexpres.ro/index.php/cultura/56322-planeta-urmuz-un-album-de-colectie