În ziua concursului, corpul sportivului intră într-o stare de activare fiziologică intensă: crește nivelul de adrenalină și cortizol, pulsul se accelerează, respirația devine mai rapidă, iar creierul, prin activarea sistemului nervos simpatic, pregătește organismul pentru luptă sau fugă; această reacție este firească și, în doze optime, chiar benefică, pentru că îmbunătățește viteza de reacție și concentrarea.
Problema apare atunci când nivelul de activare depășește zona optimă descrisă în literatura de specialitate prin legea Yerkes-Dodson, conform căreia performanța crește odată cu nivelul de activare până la un punct, după care scade abrupt, iar sportivul începe să simtă că „i se taie picioarele”, că nu mai poate controla gândurile și că greșelile apar în lanț.
Să ne amintim de finala de la Wimbledon din 2019, când Serena Williams vorbea deschis despre presiunea uriașă de a egala recorduri istorice; sau de momentele de la Jocurile Olimpice, unde sportivi precum Simone Biles au ales să se retragă din anumite probe pentru a-și proteja sănătatea mintală, demonstrând că presiunea psihică poate deveni copleșitoare chiar și pentru cei mai bine pregătiți.
Presiunea din afara competiției: așteptări, imagine, sacrificii
Există însă o presiune mai tăcută, dar la fel de puternică, care se manifestă în afara arenei: presiunea contractelor, a sponsorilor, a selecțiilor, a accidentărilor, a revenirilor după pauze lungi, a comentariilor din social media, a comparațiilor constante.
Un sportiv de top nu este doar un performer, ci și un brand, iar această dublă identitate creează o tensiune continuă între omul din spatele medaliei și imaginea publică; în cazul lui Cristiano Ronaldo sau al lui Lionel Messi, fiecare gest este analizat, fiecare declarație este disecată, iar fiecare meci mai slab devine subiect global de dezbatere.
Pentru tinerii sportivi, presiunea vine adesea din familie și din dorința de a confirma investițiile emoționale și financiare făcute de părinți, iar aici apare riscul dezvoltării unei identități exclusiv sportive, în care valoarea personală este confundată cu rezultatul competițional, ceea ce face ca orice eșec să fie trăit nu ca un episod firesc al învățării, ci ca o invalidare a propriei persoane.
Accidentarea: testul suprem al rezilienței
Accidentarea este, din punct de vedere psihologic, una dintre cele mai dure experiențe pentru un sportiv, deoarece produce o ruptură bruscă între ritmul alert al antrenamentelor și stagnarea forțată a recuperării, între identitatea de performer și vulnerabilitatea corpului.
Studiile din psihologia sportului arată că perioadele de inactivitate pot fi asociate cu simptome de anxietate și depresie, mai ales atunci când sportivul nu are un plan clar de recuperare și nu primește suport emoțional adecvat; revenirea devine nu doar o provocare fizică, ci și una mentală, pentru că apare frica de recidivă, frica de contact, frica de a nu mai fi „la fel de bun”.
Relația cu antrenorul și echipa
Un alt factor major de presiune este relația cu antrenorul, care poate fi fie un pilon de stabilitate, fie o sursă suplimentară de stres; un stil autoritar, bazat exclusiv pe critică și comparații, poate eroda încrederea sportivului, în timp ce un stil orientat spre feedback constructiv și autonomie sprijină dezvoltarea unei motivații intrinseci, mult mai stabile pe termen lung.
Pentru antrenori, este esențial să înțeleagă că performanța maximă nu vine doar din repetarea tehnică, ci și din cultivarea unei stări mentale echilibrate, în care greșeala este tratată ca informație, nu ca verdict.
Cum poate sportivul să devină mai pregătit psihic
Pregătirea mentală nu este un lux, ci o componentă fundamentală a antrenamentului, la fel de importantă ca pregătirea fizică sau tactică.
Rutinele pre-competiționale – Stabilirea unor ritualuri clare înainte de concurs ajută la reducerea incertitudinii și la creșterea sentimentului de control.
Antrenamentul imaginației – Vizualizarea detaliată a execuțiilor și a scenariilor dificile activează rețele neuronale similare cu cele implicate în acțiunea reală, consolidând încrederea și reacțiile automate.
Tehnici de respirație și mindfulness – Respirația diafragmatică și exercițiile de ancorare în prezent reduc activarea excesivă a sistemului nervos simpatic și îmbunătățesc claritatea decizională.
Dialogul interior constructiv – Transformarea gândurilor de tipul „dacă greșesc?” în „sunt pregătit, știu ce am de făcut” poate modifica semnificativ răspunsul emoțional la stres.
Diversificarea identității – Este sănătos ca sportivul să aibă interese și relații dincolo de sport, pentru a nu-și ancora întreaga valoare personală într-un singur domeniu.
Ce pot face antrenorii și fanii
Antrenorii pot crea un climat în care performanța este importantă, dar nu este singura măsură a valorii, iar fanii pot învăța să susțină nu doar victoria, ci și procesul, efortul, revenirea după eșec.
Atunci când un stadion întreg susține un sportiv care a ratat, mesajul transmis este unul puternic: „valoarea ta nu depinde de un singur rezultat”, iar acest mesaj poate face diferența între un sportiv care se prăbușește și unul care revine mai puternic.
Dincolo de medalii
Presiunea face parte din sport, iar fără ea nu ar exista intensitatea care ne ține cu sufletul la gură, însă diferența dintre presiune constructivă și presiune distructivă stă în modul în care este gestionată, în suportul primit și în echilibrul dintre performanță și sănătate mintală.
Sportivul nu este doar un corp antrenat la limită, ci un om cu emoții, temeri, speranțe și visuri, iar dacă vom învăța, ca societate, să privim performanța printr-o lentilă mai empatică și mai informată științific, vom avea nu doar campioni mai buni, ci și oameni mai echilibrați, capabili să transforme presiunea într-un aliat și nu într-un dușman.
Distribuie știrea și spune-le și prietenilor tăi ce se întâmplă în sport. Susții astfel munca noastră și sportul de zi cu zi.